A fost odata ca niciodata ....

A fost odata ca niciodata un print minunat de frumos care traia singur in castelul sau de cristal.

Era atat de curat, de transparent si atat de frumos tot domeniul pe care isi zidise palatul. Doar uitandu-te la gradina sau la palat si te-ai fi indragostit si ti-ai fi dorit sa nu mai pleci de acolo niciodata. De atatea ori muritorii ajunsi la portile Cetatii de Clestar au pierit ramanand cu ochii pironiti la gradina si la palat, tanjind sa fie lasati inauntru.

Printul visa sa iubeasca si sa fie iubit, dar nimeni n-ar fi putut trai in frigul din cetatea lui, dupa cum nici el n-ar fi putut trai in soarele care stralucea departe, dincolo de peretii palatului sau. Se uita adesea in zare la zanele scanteietoare ale focului care dansau in noapte. Cantau atat de frumos! Visa si isi dorea ca intr-o noapte una dintre aceste zane sa vina la el si sa-l elibereze de blestemul care nu-l lasa sa simta nimic altceva decat gerul. In fiecare noapte lacrimile lui se transformau in flori de gheata care umpleau gradina. Si in fiecare noapte zanele scanteiute dansau si cantau fara sa aiba habar ca sunt privite.

Intr-o noapte, cea mai mare dintre zine, Zana Scanteiuta, dansand cu patima si cantand mai fara griji ca de obicei s-a pierdut de celelalte. S-a tot invartit, s-a tot sucit zana incercand sa-si dea seama unde se afla pana cand s-a pomenit la portile care ingradeau palatul Printului de Gheata.

Fericit ca visul lui se implinise, printul a luat-o pe zana si a inchis-o in beciurile palatului gandindu-se ca astfel o va pastra pentru totdeauna.

"Lasa-ma sa ies, bunule print! Am sa mor de singuratate", se ruga zana.Dar nu era nimeni care s-o auda.
"Lasa-ma sa ies si am sa-ti daruiesc toata pasiunea pe care o poate da cineva. Am sa-ti dau inima mea", plangea zana.

In cele din urma, ea a reusit sa induplece inima de gheata a printului si acesta a eliberat-o din beciuri. Era pe jumatate moarta, iar el a incercat sa o vindece. Printul ii daruia flori de gheata, dragoste de gheata, sarutari inghetate. Cu toate ca era foarte slabita, zana se bucura de ceea ce primea.

Intr-o dimineata, pe cand soarele rasarea peste cealalta parte de lume, zana privind pe fereastra i-a cerut un sarut. Printul a simtit cum se frange ceva in el si gandindu-se ca zana va muri a uitat ca el era de gheata si ea era facuta din foc. Din ochii lui au curs lacrimi de gheata. Doar ca de asta data acele lacrimi erau mai calde ca oricand.

"Nu muri, zana mea! Da-mi dragostea ta!", i-a cerut el.
S-a apropiat de patul zanei si i-a dat o sarutare. Universul intreg s-a schimbat in timpul acelui din urma sarut al mortii si intreaga lume a printului s-a transformat intr-un lac. Pe unda apei aluneca fermecator o pereche de lebede, iar undeva imprejur, zanele scanteiute cantau:

"Iubeste-ma, alege-ma,
schimba-mi destinul c-un sarut,
inmoaie-ti inima sa-ti pot fi zana
du-ma pe undele vietii de la inceput"