Totul se invata cu timpul

Dupa un anumit timp, omul invata sa perceapa diferenta subtila intre a sustine o mana si a inlantui un suflet, si invata ca dragostea nu inseamna a te culca cu cineva si ca a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta;
si asa..., omul incepe sa invete...ca saruturile nu sunt contracte si cadourile nu sunt promisiuni;
si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si cu ochii larg deschisi, si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate pe astazi si acum, pentru ca terenul lui "maine" este prea nesigur pentru a face planuri ... si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului.
Si, dupa un timp, omul invata ca daca e prea mult, pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza.
Asa ca, incepe sa-si planteze propria gradina si-si impodobeste propriul suflet, in loc sa mai astepte ca altcineva sa-i aduca flori, si invata ca intr-adevar poate suporta, ca intr-adevar are forta, ca intr-adevar e valoros, si omul invata si invata ... si cu fiece zi invata.
Cu timpul, inveti ca a sta alaturi de cineva pentru ca iti ofera unviitor bun, inseamna ca, mai devreme sau mai tarziu, vei vrea sa te intorci la trecut.
Cu timpul, intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale, fara a pretinde sa te schimbe, iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti. Iti dai seama, cu timpul, ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar pentru a-ti alunga singuratatea, in mod inexorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi.
Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati, si ca cel care nu lupta pentru ei, mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false prietenii.
Cu timpul, inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie, potcontinua sa faca rau celui ranit, tot restul vietii.
Cu timpul, inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca aierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face.
Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten, e foarteprobabil ca niciodata prietenia lui nu va mai fi la aceeasi intensitate.
Cu timpul, iti dai seama ca desi poti fi fericit cu prietenii tai, intr-o buna zi vei plange dupa cei pe care i-ai lasat sa plece.
Cu timpul, iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi defiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata.
Cu timpul, iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste ofiinta umana, mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi umilinte sidispret, dar multiplicate, ridicate la patrat.
Cu timpul, inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca,asta va determina ca in final, ele sa nu mai fie asa cum sperai.
Cu timpul, iti dai seama ca, in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment.
Cu timpul, vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti suntimprejur, iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu mai sunt...
Cu timpul, vei invata ca in fata unui mormant, nu mai are nici un senssa incerci sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui cati-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa-i fii prieten.Dar, din pacate, totul se invata doar cu timpul...
Jorge Luis Borges

Poem … pentru prieteni

Nu pot să-ti dau soluţii pentru toate problemele vieţii, nu am răspunsuri pentru îndoieli si temeri, dar pot să te ascult şi să particip la zbuciumul tău.
Nu pot să schimb trecutul şi nici viitorul tău. Dar când vei avea nevoie de mine voi fi alături de tine.
Nu pot să te opresc să nu te împiedici. Dar pot să îţi ofer mâna, să te ajut să nu cazi.
Bucuriile , victoriile si succesele tale, nu sunt ale mele. Dar, sunt foarte bucuros când te văd fericit.
Nu judec deciziile pe care le iei în viaţă. Mă limitez să te susţin, stimulându-te şi ajutându-te, dacă îmi vei cere.
Nu pot să-ţi fixez limitele activităţii tale, dar îţi ofer şansa necesară pentru a spera mai mult.
Nu pot evita să suferi când o durere iţi rupe sufletul. Dar pot plânge cu tine şi pot aduna bucăţile sufletului tau…si tu vei fi din nou bucuros de viaţă.
Nu pot să-ţi spun cine eşti şi nici cine ar trebui să fii. Pot numai să te iubesc aşa cum eşti şi să fiu prietenul tău.
In aceste zile m-am gândit la prietenii şi prietenele mele. Nu erai nici primul, nici ultimul şi nici la mijloc.
Nu începeai şi nici nu încheiai lista.
Dormi fericit… Răspândeşte vibraţii de iubire… Ştii că suntem aici în trecere. Înfrumuseţează-ţi relaţiile!
Profită de oportunităţi. Ascultă-ţi inima. Fii încrezător în viaţă.
Pretind aşa de puţin… să fiu primul, al doilea sau al treilea din lista ta..
Îmi ajunge că vrei să-ţi fiu prieten. Îţi mulţumesc că exişti.

Jorge Luis Borges

Dumnezeu vs. stiinta

Intr-o sala de clasa a unui colegiu, un profesor tine cursul de filozofie…
„Sa va explic care e conflictul intre stiinta si religie…” Profesorul face o pauza si apoi ii cere unuia dintre noii sai studenti sa se ridice in picioare
„Esti crestin, nu-i asa, fiule?”
„Da, dle, spune studentul”
„Deci crezi in Dumnezeu?”
„Cu siguranta”
„Dumnezeu e bun?”
„Desigur, Dumnezeu e bun.”
„E Dumnezeu atotputernic? Poate El sa faca orice?”
„Da”
„Tu esti bun sau rau?”
„Biblia spune ca sunt rau.”
Profesorul ateu zambeste superior:
„Aha! Biblia!” Se gandeste putin. „Uite o problema pt tine. Sa zicem ca exista aici o persoana bolnava si tu o poti vindeca. Poti face asta. Ai vrea sa il ajuti? Ai incerca?”
„Da, dle. As incerca.”
„Deci esti bun.”
„N-as spune asta.”
„Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea sa ajuti o persoana bolnava daca ai putea. Majoritatea am vrea daca am putea. Dar Dumnezeu, poate dar nu vrea…”
Studentul nu raspunde, asa ca profesorul continua.
„El nu ajuta, nu-i asa? Fratele meu era crestin si a murit de cancer, chiar daca se ruga lui Isus sa-l vindece. Cum de Isus e considerat bun? Poti raspunde la asta?”
Studentul tace.
„Nu poti raspunde, nu-i asa? Hai sa o luam de la capat, tinere.. Dumnezeu e bun?”
„Pai…, da”, spune studentul
„Satana e bun?”
Studentul nu ezita la aceasta intrebare
„Nu”
„De unde vine Satana?”
Studentul ezita.
„De la Dumnezeu.”
„Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i asa? Zi-mi, fiule, exista rau pe lume?”
„Da, dle.”
„Raul e peste tot, nu-i asa? Si Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?”
„Da”
„Deci cine a creat raul? Daca Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat si raul. Din moment ce raul exista si conform principiului ca ceea ce facem defineste ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rau.”
Din nou, studentul nu raspunde.
„Exista pe lume boli? Imoralitate? Ura? Uratenie? Toate aceste lucruri groaznice, exista?”
Studentul se foieste jenat.
„Da”
„Deci, cine le-a creat?”
Studentul iarasi nu raspunde, asa ca profesorul repeta intrebarea.
„Cine le-a creat?”
Niciun raspuns. Deodata, profesorul incepe sa se plimbe in fata clasei. Studentii sunt uimiti.
„Spune-mi, continua el adresandu-se altui student, crezi in Isus Cristos, fiule?”
Vocea studentului ii tradeaza nervozitatea.
„Da, dle profesor, cred.”
Batranul se opreste din marsaluit.
„Stiinta spune ca ai 5 simturi pe care le folosesti pt a identifica si observa lumea din jurul tau. L-ai vazut vreodata pe Isus?”
„Nu, dle. Nu L-am vazut.”
„Atunci spune-ne daca l-ai auzit vreodata pe Isus al tau?”
„Nu, dle, nu l-am auzit.”
„L-ai simtit vreodata pe Isus al tau, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodata o experienta senzoriala a lui Isus sau a lui Dumnezeu?”
„Nu, dle, ma tem ca nu.”
„Si totusi crezi in el?”
„Da.”
„Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, stiinta spune ca Dumnezeul tau nu exista. Ce spui de asta, fiule?”
„Nimic, raspunde studentul. Eu am doar credinta mea.”
„Da, credinta”, repeta profesorul.
„Asta e problema pe care stiinta o are cu Dumnezeu. Nu exista nicio dovada, ci doar credinta.”
Studentul ramane tacut pt o clipa, inainte de a pune si el o intrebare.
„Dle profesor, exista caldura?”
„Da”
„Si exista frig?”
„Da, fiule, exista si frig.”
„Nu, dle, nu exista.”
Profesorul isi intoarce fata catre student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tacuta. Studentul incepe sa explice.
„Poate exista multa caldura, mai multa caldura, super-caldura, mega-caldura, caldura nelimitata, caldurica sau deloc caldura, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge pana la 237,15 grade sub zero, ceea ce nu inseamna caldura, dar nu putem merge mai departe. Nu exista frig – daca ar exista, am avea temperature mai scazute decat minimul absolut de -237,15 grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat daca are sau transmite energie, si caldura e cea care face ca un corp sau material sa aiba sau sa transmita energie. Vedeti, dle, frigul e doar un cuvant pe care il folosim pentru a descrie absenta caldurii. Nu putem masura frigul. Caldura poate fi masurata in unitati de masura a energiei, deoarece caldura este energie. Frigul nu e opusul caldurii, dle, ci doar absenta ei.”
Clasa e invaluita in tacere. Undeva cade un stilou si suna ca o lovitura de ciocan.
„Dar intunericul, domnule profesor? Exista intunericul?”
„Da, raspunde profesorul fara ezitare. Ce e noaptea daca nu intuneric?”
„Din nou raspuns gresit, dle. Intunericul nu e ceva; este absenta a ceva. Poate exista lumina scazuta, lumina normala, lumina stralucitoare, lumina intermitenta, dar daca nu exista lumina atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeste intuneric, nu-i asa? Acesta este sensul pe care il atribuim acestui cuvant. In realitate, intunericul nu exista. Daca ar exista, am putea face ca intunericul sa fie si mai intunecat, nu-i asa?”
Profesorul incepe sa-i zambeasca studentului din fata sa. Gandi: „Acesta va fi un semestru bun”.
„Ce vrei sa demonstrezi, tinere?”
„Dle profesor, vreau sa spun ca premisele dvs filosofice sunt gresite de la bun inceput si de aceea concluzia TREBUIE sa fie si ea gresita.”
De data asta, profesorul nu-si poate ascunde surpriza.
„Gresite? Poti explica in ce fel?”
„Lucrati cu premisa dualitatii, explica studentul, sustineti ca exista viata si apoi ca exista moarte; un Dumnezeu bun si un Dumnezeu rau. Considerati conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce se poate masura. Dle, stiinta nu poate explica nici macar ce este acela un gand. Foloseste electricitatea si magnetismul, dar NIMENI nu a vazut sau nu a inteles pe deplin vreuna din acestea doua. Sa consideri ca moartea e opusul vietii inseamna sa ignori ca moartea nu exista ca lucru substantial. Moartea nu e opusul vietii, ci doar absenta ei. Acum spuneti-mi, dle profesor, le predati studentilor teoria ca ei au evoluat din maimuta?”
„Daca te referi la procesul evolutiei naturale, tinere, da, evident ca da.”
„Ati observat vreodata evolutia cu propriii ochi, dle?”
Profesorul incepe sa dea din cap, inca zambind, cand isi da seama incotro se indreapta argumentul. „Un semestru foarte bun, intr-adevar”.
„Din moment ce nimeni nu a observat procesul evolutiei in desfasurare si nimeni nu poate demonstra ca el are loc, dvs. le predati studentilor ceea ce credeti, nu? Acum ce sunteti, om de stiinta sau predicator?”
Clasa murmura. Studentul tace pana cand emotia se mai stinge..
„Ca sa continuam demonstratia pe care o faceati adineori celuilalt student, permiteti-mi sa va dau un exemplu, ca sa intelegeti la ce ma refer.”
Studentul se uita in jurul sau, in clasa.
„E vreunul dintre voi care a vazut vreodata creierul domnului profesor?”
Clasa izbucneste in ras.
„E cineva care a auzit creierul domnului profesor, l-a simtit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare sa fi facut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile si conform protocolului demonstrabil, stiinta spune – cu tot respectul, dle – ca nu aveti creier. Daca stiinta spune ca nu aveti creier, cum sa avem incredere in cursurile dvs, dle?”
Acum clasa e cufundata in tacere. Profesorul se holbeaza la student, cu o fata impenetrabila. In fine, dupa un interval ce pare o vesnicie, batranul raspunde.
„Presupun ca va trebui sa crezi, pur si simplu…”
„Deci, acceptati ca exista credinta si, de fapt, credinta exista impreuna cu viata, continua studentul. Acum, dle, exista raul?”
De data aceasta nesigur, profesorul raspunde:
„Sigur ca exista. Il vedem zilnic. Raul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului fata de om. Se vede in nenumaratele crime si violente care se petrec peste tot in lume. Aceste manifestari nu sunt nimic altceva decat raul.”
La asta, studentul a replicat:
„Raul nu exista, dle, sau cel putin nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E, ca si intunericul si frigul, un cuvant creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu
Dumnezeu a creat raul. Raul este ceea ce se intampla cand din inima omului lipseste dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare cand nu exista caldura sau ca intunericul care apare cand nu exista lumina.”

Daca ai citit pana aici si zambesti cand ai terminat
PS: Studentul se numea ALBERT EINSTEIN...

Zambeste

Cand imbratisezi, deschide-ti sufletul!
Cand plangi, asculta-ti lacrimile!
Cand esti singur, multumeste!
Cand visezi, aduna-ti curajul!
Cand creezi, priveste cerul!
Cand iubesti, daruieste-te!
Cand asculti, traieste!
Cand ajuti, nu judeca!
Cand urasti, roaga-te!
Cand vorbesti, fii om!
Cand lupti, reinvie!
Cand razi, fii copil!
Cand suferi, taci!
Cat traiesti,
Zambeste,
Traieste,
Si iubeste!

Fa curat

O casă se transformă în cămin când poţi să scrii "Te iubesc" pe praful de pe mobilă.
Fă curat, dacă e nevoie... Dar ar fi mai bine să pictezi un tablou sau să scrii o scrisoare, să plantezi o sămânţă, să te gândeşti la diferenţa între "a vrea" şi "a trebui".
Fă curat, dacă e nevoie, dar nu ai mult timp...
Cu atâtea plaje pentru înnotat şi munţi de escaladat, râuri de navigat,  muzică de ascultat, cărţi de citit, prieteni de iubit şi viaţă de trăit.
Fă curat, dacă e nevoie, dar...
Lumea de afară : cu soarele pe faţă, aerul în păr, zăpada care cade...Ziua asta nu se mai întoarce...
Fă curat, dacă e nevoie, dar...
Bătrâneţea va sosi şi...totul se va transforma tot în praf.
Viaţa este scurtă, petrece-o bine !

Cateva cuvinte

Moare cate putin
cel ce se transforma in sclavul obisnuintei, cel ce nu calatoreste, cel ce nu citeste, cel ce nu stie sa asculte muzica...
cel ce nu cauta harul in el insusi
cel ce evita pasiunea, cel ce isi distruge dragostea, cel ce nu se lasa ajutat, cel ce evita emotiile ce invata ochii sa straluceasca, oftatul sa surada si sufletul sa vibreze...
cel ce nu isi schimba existenta, cel ce nu vrea sa construiasca ceva nou, cel ce nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste...
cel ce isi petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia ce nu se mai opreste, cel ce abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput, cel ce nu intreaba de frica sa nu se faca de ras, cel ce nu raspunde chiar daca are un raspuns...
cel ce nu risca certitudinea pentru incertitudine pentru a-si indeplini un vis...
cel ce evita moartea cate putin doar amintindu-si intotdeauna ca ,,a fi viu” cere un efort mai mare decat simplul fapt de a respira...

Totul depinde de tine!
Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare!
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul!
Daca va fi sa plangi, plangi de bucurie!
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale!
Daca va fi sa furi, fura o sarutare!
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica!
Daca va sa simti foame, simte foamea de iubire!
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in fiecare zi...



Viata are mai multe carari inguste, lungi si intortocheate. Cand esti mic, ai o singura dorinta: aceea de a deveni cat mai repede adult, sa infrunti necazurile, sa iei viata in propriile maini si sa nu mai depinzi de nimeni. Insa, cand esti adolescent, doresti sa opresti timpul in loc ca sa savurezi fiecare clipa la maxim si sa nu regreti ca nu ai facut ceea ce puteai realiza cu putin efort. Suntem la o varsta la care totul este posibil, dezvoltandu-ne din punct de vedere economic, cultural si sentimental si vedem lumea cu ochi critici, incercand ca orice lucru facut sa fie bine si sa multumeasca pe toata lumea.
Daca iti doresti ceva cu adevarat, poti sa-l obtii usor cu o vorba dulce sau cu putin efort, dar daca ai vointa si incredere in tine insuti. TOTUL ESTE POSIBIL.

Micul Print

Fragmente

Chiar atunci sosi şi vulpea:
- Bună ziua! zise vulpea.
- Bună ziua! răspunse cuviincios micul prinţ, care se întoarse, însă nu văzu pe nimeni.
- Sunt aici! zise glasul – sub măr…
- Cine eşti tu ? zise micul prinţ. Eşti tare frumoasă…
- Sunt o vulpe! zise vulpea
- Vino să te joci cu mine! o pofti micul prinţ. Sunt atât de trist…
- Nu pot să mă joc cu tine! zise vulpea. Nu sunt îmblânzită.
- Ah, iartă-mă! Rosti micul prinţ.
Însă, după un răstimp de gândire, adăugă:
- Ce înseamnă „a îmblânzi”?
- Nu eşti de prin părţile locului – zise vulpea – ce cauţi pe-aici?
- Caut oamenii! zise micul prinţ. Ce înseamnă „a îmblânzi”?
- Oamenii – zise vulpea – au puşti şi vânează. E foarte neplăcut! Mai cresc şi găini. E singurul folos de pe urma lor. Cauţi găini?
- Nu! Zise micul prinţ. Caut prieteni. Ce înseamnă „a îmblânzi”?
- E un lucru care prea e dat uitării! zise vulpea. Înseamnă „a-ţi crea legături”…
- A-ţi crea legături?
- Desigur! zise vulpea. Tu nu eşti încă pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. şi nici tu n-ai nevoie de mine. eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume…
- Încep să înţeleg! zise micul prinţ. E undeva o floare… mi se pare că m-a îmblânzit…
- Se prea poate! zise vulpea. Pe Pământ întâlneşti tot soiul de lucruri…
- O! dar nu e pe Pământ! zise micul prinţ.
Vulpea se arătă foarte nedumerită:
- Pe altă planetă?
- Da.
- Pe planeta aceea sunt vânători?
- Nu.
Interesant! Dar găini?
- Nici.
- Nimic nu e desăvârşit! suspină vulpea.
Vulpea însă se întoarse la gândurile sale:
- Viaţa mea e veşnic aceeaşi. Eu vânez găinile, pe mine mă vânează oamenii. Toate găinile se aseamănă între ele, şi toţi oamenii se aseamănă între ei. Aşa că mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va însenina. Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebit de al altora. Paşii altora mă fac să intru sub pământ. al tău mă va chema din vizuină, ca o melodie. Şi-apoi, priveşte! Vezi tu, acolo, lanurile de grâu? Eu nu mănânc pâine. Mie grâul nu mi-i de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi aduc aminte de nimic. Şi asta-i trist! Tu ai însă părul de culoarea grâului. Va fi, de aceea minunat, când tu mă vei fi îmblânzit! Grâul, auriu şi el, îmi va aminti de tine. şi-mi va fi nespus de dragă murmurarea vântului prin grâu…
Vulpea tăcu şi se uită îndelung la micul prinţ:
- Te rog… îmblânzeşte-mă! zise apoi.
- Bucuros aş vrea! răspunse micul prinţ - numai că nu prea am timp. Am de căutat prieteni şi o mulţime de lucruri de cunoscut.
- Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim! zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!



- Ce trebuie să fac? zise micul prinţ.
- Trebuie să ai foarte multă răbdare! răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvânt. Graiul este izvor de neînţelegeri. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine.
A doua zi, micul prinţ veni din nou.
- Mult mai frumos era, dacă veneai şi astăzi la aceeaşi oră… zise vulpea. Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiază, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Pe măsură ce ora va trece, şi mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă vor şi cuprinde un frământ şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea! Dar dacă vii la voia întâmplării, eu niciodată nu voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul. Ne trebuie rituri.
- Ce-i acela rit? zise micul prinţ.
- E şi el ceva cu totul dat uitării! zise vulpea. E ceea ce face ca o zi să se deosebească de celelalte zile, o oră, de celelalte ore. Au un rit, spre pildă, vânătorii mei. Se duc să joace, joia, cu fetele din sat. Joia, prin urmare, e o zi minunată! Mă plimb şi eu, atunci, până la vie. Dacă vânătorii s-ar duce la joc la voia întâmplării, toate zilele ar fi la fel, iar eu n-aş mai avea vacanţă niciodată.

Astfel micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când ora despărţirii fu aproape:
- Vai! zise vulpea… Am să plâng…
- Din vina ta – zise micul prinţ – eu nicidecum nu-ţi voiam răul, ci ai vrut să te îmblânzesc…
- Aşa e! zise vulpea.
- Dar ai să plângi! zise micul prinţ.
- Aşa e! zise vulpea.
- Atunci nu dobândeşti nimic din asta!
- Ba dobândesc – zise vulpea – datorită culorii grâului. Apoi adăugă:
Du-te să mai vezi o dată trandafirii. Vei descoperi că floarea ta nu are-n lume seamăn. Întoarce-te apoi la mine, spre a-ţi lua rămas bun, iar eu îţi voi dărui o taină.

Micul prinţ se duse, să mai vadă o dată trandafirii:
- Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sunteţi nimic – le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, precum nici voi n-aţi îmblânzit pe nimeni. Sunteţi precum era şi vulpea mea. Eu însă mi-am făcut din ea un prieten, iar ea acum nu are-n lume seamăn.

Şi florile se ruşinară.
- Voi sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte! le mai spuse el. Nimeni n-ar avea de ce să moară pentru voi. Floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar crede că-i asemenea vouă. Ea însă, singură, e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am udat-o eu cu stropitoarea. Fiindcă pe ea am adăpostit-o eu sub clopotul de sticlă. Fiindcă pe ea am ocrotit-o eu cu paravanul. Fiindcă pentru ea am ucis eu omizile (în afară doar de câteva, pentru fluturi). Fiindcă pe ea am ascultat-o eu cum plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar cum tăcea. Fiindcă e floarea mea.

Si se duse înapoi la vulpe.
- Rămâi cu bine! zise el…
- Te du cu bine! zise vulpea. Iată care-i taina mea. E foarte simplă: limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.
- Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor! spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.
- Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de preţioasă.
- Numai timpul cheltuit cu floarea mea…! făcu micul prinţ, ca să ţină minte.
- Oamenii au dat uitării adevărul acesta – zise vulpea. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător pentru floarea ta.
- Eu sunt răspunzător de floarea mea… spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.Capitolul XXV



- Oamenii –zise micul prinţ – se înfundă în trenurile lor rapide, dar nu mai ştiu nici ei ce caută.
Aşa că se frământă şi se sucesc de acolo-acolo…
Şi adaugă:
- Nu merită atâta osteneală…
Fântâna, pe care o descoperiserăm amândoi, nu semăna deloc cu fântânile sahariene. Fântânile sahariene sunt nişte gropi săpate în nisip. A noastră era aidoma unei fântâni de ţară. Prin părţile acelea însă nu se afla nici un sat, iar mie mi se părea că visez.
- Ciudat – îi spusei micului prinţ – sunt toate gata pregătite: scripetele, ciutura şi funia…
El râse, apucă de funie şi puse scripetele în mişcare. Şi scripetele gemu, aşa cum geme o morişcă veche, după ce vântul a dormit o vreme îndelungată.
- I-auzi – zisei micului prinţ – noi trezim fântâna şi ea cântă…
Nu voiam ca el să trudească.
- Lasă-mă pe mine – am rostit – pentru tine e prea greu. Am tras afară ciutura, încet, până-n dreptul ghizdului. Am aşezat-o acolo, cumpănind-o bine. Cântecul scripetelui îmi dăinuia în urechi, iar în apa care tot mai tremura vedeam cum tremură soarele.
- Mi-e sete de apa aceasta – zise micul prinţ - dă-mi să beau…
Iar eu, atunci, am înţeles ce căutase!

I-am dus ciutura la gură. El închise ochii şi bău. Era dulce ca o sărbătoare. Apa aceasta era cu totul altceva decât o hrană oarecare. Se născuse din drumul străbătut sub stele, din cântecul scripetelui, din truda braţelor mele. Era precum un dar pentru suflet. Tot aşa, pe vremea când eram copil, lumina pomului de Crăciun, melodia liturghiei de la miezul nopţii şi duioşia zâmbetelor alcătuiau întreaga strălucire a darului pe care îl primeam.

- Oamenii de pe meleagurile tale – zise micul prinţ – cresc cinci mii de trandafiri într-o singură grădină… şi tot nu găsesc ceea ce caută…
- Nu găsesc! i-am răspuns.
- Şi totuşi ceea ce caută ei ar putea fi găsit într-o singură floare sau într-un strop de apă…
- De bună seamă! i-am răspuns eu.
Şi micul prinţ adăugă:
- Ochii însă sunt orbi. Cu inima trebuie să cauţi.

Povestea vasului crapat

O femeie bãtrâna din China avea doua vase mari, pe care le atârna de cele douã capete ale unui bãt, si le cãra pe dupã gât. Un vas era crãpat, pe când celalalt era perfect si tot timpul aducea întreaga cantitate de apa.

La sfârsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasã, vasul crãpat ajungea doar pe jumãtate.
Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumãtate de apã. Bineînteles, vasul bun era mândru de realizãrile sale. Dar bietului vas crãpat îi era atât de rusine cu imperfectiunea sa, si se simtea atât de rãu ca nu putea face decât jumãtate din munca pentru care fusese menit!

Dupã 2 ani de asa zisã nereusitã, dupã cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii lângã izvor: "Mã simt atât de rusinat, pentru ca aceastã crãpãturã face ca apa sa se scurgã pe tot drumul pânã acasã!"

Bãtrâna a zâmbit, "Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori,
insã pe cealaltã nu?" "Asta pentru ca am stiut defectul tãu si am plantat
seminte de flori pe partea ta a potecii, si, in fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi."
"De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Dacã nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care împrospãteazã casa."

Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Însa crãpãturile si defectele ne fac viata împreunã atât de interesantã si ne rãsplãtesc atât de mult! Trebuie sa luam fiecare persoanã asa cum este si sã cãutãm ce este bun in ea.


Morala: Crãpãtura vasului nu înseamnã sfârsitul, ci o posibilitate de a face ceva diferit!

I PROMISE MYSELF....

To be so strong that nothing can disturb my peace of mind.

To talk health, happiness, and prosperity to every person I meet.

To make all my friends feel that there is something worthwhile in them.

To look at the sunny side of everything and make my optimism come true.

To think only of the best, to work only for the best and to expect only the best.

To be just as enthusiastic about the success of others as I am about my own.

To forget the mistakes of the past and press on to the greater achievements of the future.

To wear a cheerful expression at all times and give a smile to every living creature I meet.

To give so much time to improving myself that I have no time to criticize others.

To be too large for worry, too noble for anger, too strong for fear, and too happy to permit the presence of trouble.

To think well of myself and to proclaim this fact to the world, not in loud words, but in great deeds.

To live in the faith that the whole world is on my side, so long as I am true to the best that is in me.

by Christian D. Larson

Un pachet de biscuiti

Intr-un aeroport statea o tanara care urma sa faca o calatorie mai lunga.

Si-a cumparat de acolo o carte ca sa treaca mai repede timpul si un pachet de biscuiti.
S-a asezat pe un scaun, si s-a apucat sa citeasca.

La un moment dat s-a intors sa ia un biscuit din pachetul de langa ea.
A observat cu surprindere ca la mica distanta era asezat un domn care citea un ziar, si care fara sa-i ceara permisiunea a inceput sa ia si el din pachetul de biscuiti.

Politetea a impiedicat-o sa ii reproseze ceva, dar pe masura ce ea lua cate un biscuit, lua si el unul si asta a facut ca pana la urma tanara sa devina foarte nemultumita.

Cand a luat din pachet penultimul biscuit, ea s-a intrebat:
“Oare indrazneste sa mi-l ia si pe ultimul?”

Barbatul a luat intr-adevar ultimul biscuit, l-a rupt in doua si i-a oferit zambind cald o jumatate.

Simtind ca el a depasit limita bunului simt, tanara s-a ridicat furioasa si s-a indreptat spre un alt colt al salii de asteptare.

A deschis geanta ca sa puna inauntru cartea si, spre marea ei surprindere, a vazut inauntru pachetul de biscuiti pe care il cumparase. In acel moment a coplesit-o un sentiment de rusine.

A inteles ca pachetul din care mancase nu era al ei, ci al barbatului care citea ziarul.
El a impartit plin de bunatate chiar si ultima bucatica pe care o avea, fara sa se simta indignat, superior sau furios.

Oare de cate ori in viata am mancat biscuitii altcuiva?
Ar fi mai bine ca inainte sa ne grabim sa-i judecam pe altii sa privim cu atentie in jur si mai ales in sufletul nostru!

Sa dai cand poti, fara sa astepti nimic in schimb, nici macar un multumesc, si sa nu regreti ca ai dat!
Cui dai?
Cui are nevoie.
Cat dai?
Totdeauna mai mult decat ai primit!

Picatura si oceanul

A fost odata ca niciodata un discipol care il intreba pe maestrul sau:

- Care este lucrul ce ma separa de adevar?
Maestrul ii spuse:

- Nu esti singurul care este separat de adevar, mai sunt si altii.
Iti voi spune douasprezece povestioare care... iti vor parea simple.

Trebuie sa meditezi asupra acestora tot timpul si chiar de ti se va parea ca le-ai inteles, nu te opri din a medita asupra lor pana ce aceste simple povesti vor capata proportii uriase si pana vor deveni din nou simple.

Prima poveste:
A fost odata ca niciodata o picatura intr-un Ocean ce spunea ca nu exista Ocean.
Tot astfel se intampla cu multi oameni.
Traiesc inlauntrul lui Dumnezeu si spun ca nu exista Dumnezeu.

A doua poveste:
"Vreau sa fiu libera" spuse picatura de apa din mijlocul Oceanului; si oceanul in compasiunea sa a ridicat-o la suprafata.
"Vreau sa fiu libera" spuse din nou picatura de apa si soarele auzindu-i glasul o aseza intr-un nor.
"Vreau sa fiu libera" spuse picatura inca o data si norul o elibera iar aceasta cazu din nou in Ocean.

A treia poveste:
O picatura intelectuala este o picatura intelectuala, dar nu mai apartine Oceanului.

A patra poveste:
"Nici o picatura nu are nici o valoare" spuse picatura din mijlocul Oceanului.

A cincea poveste:
"Fara nici o indoiala, exista un lucru de care eu mi-am dat seama, eu sunt mai importanta decat oceanul."
Spuse picatura din ocean.

A sasea poveste:
"Nu voi putea niciodata sa ajung la Ocean" spuse picatura din Ocean.

A saptea poveste:
"Oh, ce-mi pasa mie de Ocean" spuse picatura din Ocean.

A opta poveste:
Era odata o picatura care-si regreta soarta, la urma urmei, ea era in mijlocul Oceanului si nu stia nimic despre Ocean.

A noua poveste:
O picatura din Ocean chema toate celelalte picaturi sa i se alature pentru a se rascula impotriva Oceanului.

A zecea poveste:
"Prin puterea cu care am fost investita" spuse picatura din Ocean, "prin puterea cu care am fost investita, de astazi sunteti excluse din Ocean."

A unsprezecea poveste:
"Tu te afli in mijlocul iubirii mele" ii spuse Oceanul picaturii de apa.
Dar picatura nu auzi Oceanul pentru ca era plina de iubire pentru alta picatura.

A doisprezecea poveste:
"Daca as putea cuprinde" gandi o picatura "fiecare picatura cu dragostea mea atunci as deveni Oceanul."
Cum gandi aceasta, picatura incepu sa reverse dragostea sa asupra tuturor picaturilor, pe rand.
Dar era o picatura care ii facuse un mare rau si desi era capabila de o mare iubire, picatura nu putu sa o ierte.
Si pentru ca nu putu sa-si reverse dragostea sa asupra acesteia nu putu sa devina Oceanul.

Discipolul il intreba pe maestrul sau:
- A existat vreodata o picatura care a devenit Oceanul ?
Si maestrul ii spuse ultima sa poveste:

Era odata o picatura care cauta Pacea Oceanului, ce cauta Profunzimea Oceanului.
Dorinta ii era mare si puterea de iertare ii era mare si deodata Oceanul ii spuse:
"Tu si cu mine, noi suntem una."
Si Oceanul isi deschise larg bratele si imbratisa picatura, si tot ce apartinea Oceanului deveni si al picaturii.
Ea se patrunse de pacea Oceanului, se intinse pe toata suprafata Oceanului si prin profunzimea sa deveni salvarea lumii.

- Afla astfel, o ucenicule, ca Oceanul este plin de iubire pentru cei ce-l iubesc si ca-i primeste in maretia sa pe cei ce o doresc cu adevarat.

- Dar ce se va intampla daca o astfel de picatura devine murdara? intreba discipolul.

Maestrul rase din toata inima:

- O picatura nu poate deveni atat de murdara incat oceanul sa nu o poata curata.

ARBORELE CARE DARUIESTE

Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer.
Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui.
Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele.
Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase.
Era minunat.

Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească.
Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cucondiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic.
Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat.

Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele.
Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire.

Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei.

Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult.
A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit.

Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni. De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac.
Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: "Vino, vino. Te aştept".
Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist.

Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. "Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?"

Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: "Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine".
Băiatul i-a răspuns: "Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani".
Uimit, copacul i-a spus băiatului: "Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am".

"Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe.
Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm.
Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele.
Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace.
Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani".

Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani".
Copacul s-a gândit mult, după care a spus: "Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani".

Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte.
În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit.
Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Întreaga sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat propunerea de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.

Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.

Copacul era trist. Tânjea dupa întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.

După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.
Acesta i-a spus: "Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă".
Bărbatul i-a răspuns: "Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte".

Copacul a insistat: "Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine".
Bărbatul i-a răspuns: "Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?"

Copacul a exclamat: "O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă".
Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.
"Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor".

Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit.
Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.

Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care sa poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: "Vino, vino, iubitul meu".

Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: "Ce mai pot face pentru tine? venit după foarte, foarte mult timp".
Bătrânul i-a răspuns: "Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă".

Fericit, copacul i-a spus: "Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a face bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta".

Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.

Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată.

Odată, m-am aşezat lângă ciot.
Acesta mi-a şoptit: "Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors.
Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată.
Poate că nici măcar nu mai este în viaţă.
O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el!
Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el.
Atunci aş muri liniştit.
Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj".

ZAMBITI SI ATUNCI CAND DOARE

Povestea urmatoare este despre doi barbati grav bolnavi, imobilizati la pat, impartind aceeasi camera de spital.

Unuia dintre ei i se permitea sa stea asezat in fiecare zi cate o ora pentru a facilita drenarea fluidului din plamani.
Patul sau era pozitionat in dreptul singurei ferestre din camera.

Celalalt barbat era imobilizat in pozitie culcata si ii era inaccesibila ipotetica priveliste pe care o oferea unica fereastra.

Cei doi nu aveau altceva de facut decat sa stea de vorba.
Si vorbeau la nesfarsit: despre sotiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar si despre locurile in care isi petreceau vacantele.
In fiecare dupa-amiaza, cel caruia i se permitea sa stea asezat, ii descria celuilalt ceea ce vedea afara.

Omul care nu putea privi pe fereastra ajunsese sa traiasca pentru ora aceea din zi cand i se descria in amanuntime ce se intampla in afara spitalului.

Perspectiva sa se largea si capata substanta datorita acestei descrieri.

Fereastra pare-se ca dadea spre un parc cu un minunat lac.
O multime de rate salbatice si lebede isi gasisera camin in acel lac iar copiii se jucau lansand in apa barci in miniatura.

Indragostitii se plimbau imbratisati admirand florile in toate culorile curcubeului ce crestea din belsug in parc.Copaci seculari margineau aleile iar pe cer se profilau cladirile orasului ce se vedeau in departare.

Omul de la fereastra povestea cu voce domoala si cu detalii minutios alese tot ce parcul ii dezvaluia.

Celalalt se lasa purtat de povestire inchizand ochii si imaginandu-si toate scenele.

Intr-o dupa-aminaza calduta omul de la fereastra povesti despre parada care tocmai trecea prin parc.

Desi bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reusea sa isi imagineze clovnii, carele alegorice, caii impodobiti si masinile decorate de sarbatoare.

Zilele treceau iar omul ce nu putea privi pe fereastra incepu sa fie invidios pe sansa celuilalt.

Aprecia efortul celui de la fereastra de a-i descrie in detaliu ce se intampla afara, dar si-ar fi dorit sa fie el cel care putea admira privelistea.
Incepuse sa isi antipatizeze colegul de camera si, in cele din urma, ajunsese sa-si doreasca cu disperare sa fie el asezat in locul aceluia.

Intr-o dimineata, infirmiera ce ii avea in grija constata ca bolnavul de la fereastra murise LINISTIT in somn.

Cu tristete, cheama asistentii sa ia trupul neinsufletit. Curand dupa aceea, bolnavul ce tanjea dupa patul de langa geam intreba daca nu poate fi mutat in locul pe care si-l dorise atat.

Infirmiera il transfera imediat si se asigura ca sta confortabil apoi il lasa singur. Incet si cu mare greutate bolnavul nostru reusi sa se propteasca intr-un cot si sa incerce sa arunce o prima privire afara. In sfarsit se putea bucura nemijlocit de privelistea de afara!

Se cazni sa se intoarca si privi pe fereastra.
In locul parcului nu era decat un zid gol!
Suna infirmiera si o intreba:
"Cum se face ca omul acela, colegul meu de camera, vedea un parc si un lac si imi descria totul atat de fidel?
Cum putea sa imi spuna despre frumusete si dragoste cand, de fapt, el nu putea vedea decat un zid vechi din caramida?".

Sora ii raspunse surprinsa: "Vai! Nu stiai ca bietul tau coleg de camera era orb?
Nu putea vedea nici macar zidul daramite altceva". Apoi adauga trista:
"Poate voia DOAR SA TE INCURAJEZE ".

Ai auzit o poveste mai emotionanta decat asta?

Ai simtit vreodata ceva asemanator sentimentelor pe care aceasta povestire le invoca?

Daca traiesti fiind preocupat obsesiv de ceea ce au altii si tu nu ai, cu siguranta vei rata bucuria de a primi ceea ce altii incearca sa iti daruiasca.

Asa ca e mai bine sa lupti pentru ceea ce-ti doresti tu si sa nu mai tii cont de ceea ce zic cei din jur.

Ai simtit vreodata invidie crunta fata de o persoana careia ai fi vrut sa ii iei locul?
Ai fost vreodata dezamagit - poate ceva care ai crezut ca va fi minunat, s-a dovedit ulterior a fi mult mai putin de atat?
Ai primit vreodata incurajari fara rezerve si nu ai apreciat la acel moment importanta lor?

ANOTIMPURILE VIETII

A fost odata un om ce avea patru fii.
Acesta dorea ca fii lui sa invete sa nu mai judece pripit lucrurile.
De aceea, i-a trimis pe fiecare pe rand, cate un anotimp sa priveasca un par.

Pe primul l-a trimis iarna, pe al doilea primavara, al treilea vara, iar pe mezin, toamna.

Cand au revenit, i-a adunat si i-a pus pe toti sa descrie ce au vazut.

Primul a zis ca era urat, cu crengi golase, intoarse si rasucite.

Al doilea ca era acoperit de muguri verzi si promitea mult..

Al treilea fu de acord si spuse ca era plin de flori ce raspandeau un dulce parfum, cum nu mai vazuse pana atunci.

Al patrulea a fost de acord cu toate acestea si a adaugat ca era incarcat de fructe coapte, implinit si plin de viata.

Omul le-a explicat atunci ca toti au dreptate, pentru ca fiecare a vazut doar un anotimp din viata copacului.

Le-a mai spus ca nu poti CUNOASTE CU ADEVARAT pe nimeni raportandu-te doar la o anumita perioada.

Asta este esenta firii, a placerii, bucuriei si dragostei pe care ti-o da viata si n-o poti masura decat LA SFARSITUL TUTUROR ANOTIMPURILOR..

Daca renunti iarna, vei pierde promisiunea primaverii, frumusetea verii si bogatia toamnei.

Nu lasa ca vicisitudinile unui sezon sa-ti umbreasca bucuria celorlalte.

Nu judeca viata doar dupa o perioada grea.

Depaseste greutatile si sigur vor veni apoi vremuri bune.

Aspira cand inspiri….Inainte de a expira.

Traieste simplu. Iubeste cu generozitate.

Sa-ti pese de tot si toate. Vorbeste cu bunavointa.

Si lasa restul in grija lui Dumnezeu.

Fericirea iti mentine dulceata,

Incercarile te fac puternic,

Durerile te fac uman.

Esecurile te fac umil,

Succesele te fac increzator!

CE DARURI ACCEPTI

Langa Tokio traia un vestit razboinic Samurai, care a decis sa-i indrume pe cei tineri in budismul Zen.

Se spune ca in ciuda varstei inaintate, el putea infrange orice adversar.

Intr-o dupa-amiaza, un luptator - cunoscut pentru lipsa lui de scrupule
a ajuns in localitatea unde traia batranul Samurai.

Era cunoscut pentru tehnicile lui de a provoca la lupta, astepta pana cand adversarul facea prima miscare si apoi contraataca cu viteza.

Tanarul luptator nu pierduse inca nici o lupta.

Auzind de reputatia Samuraiului, a decis sa-l invinga pentru a-si mari faima.
Toti studentii erau impotriva luptei, dar batranul Samurai a acceptat provocarea.

S-au adunat toti in piata din centrul orasului, iar tanarul a inceput sa-l insulte pe Samurai.
A aruncat cateva pietre in directia lui, l-a scuipat in fata, i-a aruncat toate insultele ce exista sub soare, i-a insultat pana si pe stramosii sai.

Timp de cateva ore, a facut totul pentru a-l provoca pe maestru, dar batranul ramanea impasibil.
La sfarsitul dupa-amiezii, simtindu-se obosit si umilit, razboinicul a abandonat si a plecat.

Deceptionati de faptul ca maestrul primise atat de multe insulte si provocari, studentii l-au intrebat:

- Cum ai putut rabda atat de multa umilinta? De ce nu ti-ai folosit spada, chiar daca stiai ca ai fi pierdut, in loc sa-ti expui lasitatea in fata tuturor?

- Daca cineva vine la tine cu un dar si tu nu il primesti, cui apartine darul? intreba Samuraiul.

-Celui care ti l-a oferit, replica unul dintre discipoli.

- La fel si cu orice manie, insulta sau invidie, spuse maestrul.

Cand nu sunt acceptate, continua sa apartina celui care le-a purtat.

In viata de zi cu zi sunt nenumarate situatiile in care ne trezim prinsi fara sa vrem in tot felul de situatii nedorite.

Fiecare clipa isi are darul ei. Unele daruri ne sunt de folos, altele ne incurca.
Totul depinde de noi.

Putem alege sa acceptam orice dar si sa ne lasam atrasi in jocul altora, sau sa fim selectivi si sa acceptam doar acele daruri care ne ajuta in cresterea noastra.

Cand apune soarele, cu cine dansati?

Odată, demult, un misionar străbătea Munţii Stâncoşi împreuna cu un tânăr indian, care-i era şi călăuză.

În fiecare seară, la acelaşi moment al apusului, tânărul indian se îndepărta, se întorcea spre soare şi începea să se mişte pe ritmul unei melodii suave şi pline de nostalgie, pe care o cânta încet.

Imaginea tânărului care dansa şi cânta cu faţa spre soare îl umplea pe misionar de o curiozitate plină de admiraţie.

Într-o zi îl întrebă pe ghidul său :
-Ce înseamnă tot acest ritual pe care-l îndeplineşti în fiecare seară ?

-O, e ceva foarte simplu, răspunse tânărul.
Eu şi soţia mea am compus acest cântec împreună.

Când suntem departe unul de celălalt, fiecare, oriunde s-ar afla, se întoarce spre soare puţin înainte să apună şi începe să cânte şi să danseze.

Astfel, chiar dacă suntem departe, cântăm şi dansăm împreună.

Voi, când apune soarele, cu cine dansaţi?

INVATA SA SCRII...

Doi prieteni mergeau impreuna prin desert.
La un moment dat s-au certat, si unul dintre ei i-a spus vorbe grele celuilalt si l-a lovit.
Acesta din urma, indurerat, fara cuvinte, a scris pe nisip:

- Astazi, cel mai bun prieten m-a jignit si m-a lovit.

Au continuat sa mearga si au ajuns la o oaza, in lacul careia au decis sa se racoreasca
Cel care fusese palmuit a fost cat pe ce sa se inece, dar prietenul sau l-a scos la mal.
Dupa ce si-a revenit, cel salvat a scris pe o piatra:

- Astazi, prietenul meu cel mai bun a fost langa mine cand am avut nevoie de el.

Celalalt l-a intrebat:
-Cand te-am lovit ai scris pe nisip, iar acum ai scris pe o piatra. De ce?

Acesta i-a raspuns:

-Cand sunt ranit scriu pe nisip pentru ca vanturile sa stearga amintirea suferintei.
Dar cand cineva imi face un bine sap aceasta amintire in piatra, pentru ca ea sa dainuie, nestearsa…

Lasa vanturile sa imprastie chiar acum in departari suferintele tale trecute, ca si cand ar fi fost scrise pe nisip…

Si cum ar fi sa incepi sa-ti sapi in piatra bucuriile ori de cate ori iti ating sufletul, pentru ca sa te poti intoarce la ele atunci cand ai nevoie?

CEI 3 ''MOSNEGI''

O femeie iese din casã si vede 3 mosnegi cu barbã albã stând în fata casei.
Nu-i cunostea dar, vazându-i supãrati, îi invita în casã sã manânce ceva.
"Sotul tãu este acasã?" – întreabã ei.
"Nu, este iesit."
"Atunci nu putem intra" – replicã ei.
Seara, când sotul se întoarce acasã, ea îi povesteste despre cei trei mosnegi.
"Du-te, spune-le cã am venit si pofteste-i înãuntru."
Femeia se duce si îi invitã.
'Nu putem intra toti în casã', replicã ei.
'Cum asa?' întreabã ea.
Unul dintre mosnegi îi explicã. 'Eu sunt BUNÃSTARE, el este SUCCES iar celãlalt este IUBIRE.
Acum du-te si întreabã-l pe sotul tãu care dintre noi sã vina în casã.'
Femeia intrã în casã si îi spune sotului, care se bucurã. 'Ce bine!! In acest caz invitã-l pe BUNÃSTARE sã ne umple casa cu bunãstare!'
Sotia nu a fost de acord. "De ce sã nu-l invitãm pe SUCCES?"
Nora îi asculta dintr-un colt al casei. 'N-ar fi mai bine sã-l invitãm pe IUBIRE? Casa noastrã ar fi atunci plinã de iubire!' – a sugerat nora.
'Hai sã ne ghidãm dupã sfatul norei' îi zice sotul sotiei.
'Du-te afarã si invitã-l pe IUBIRE sã ne fie oaspete.'
Femeia iese afarã si întreabã: "Care dintre voi este IUBIRE? Pe el îl invitãm sã ne fie oaspete.."
IUBIRE porneste înspre casã. Odatã cu el se pornesc în urma lui si ceilalti doi. Surprinsã femeia întreabã: "L-am invitat doar pe IUBIRE. Cum de veniþi si voi cu el?"
Cei trei mosnegi replicarã: 'Dacã l-ai fi invitat pe BUNÃSTARE sau pe SUCCES, ceilalti ar fi rãmas pe loc, dar de vreme ce l-ai invitat pe IUBIRE, unde merge el mergem si noi. Unde este IUBIRE este si BUNÃSTARE si SUCCES!!!!!!'

Poezie

Un lung tren ne pare viata.
Ne trezim in el mergand,
Fara sa ne dam noi seama,
Unde ne-am suit si cand.
Fericirile sunt halte,
Unde stam cat un minut,
Pana bine ne dam seama,
Suna, pleaca, a trecut.
Iar durerile sunt statii
Lungi, de nu se mai sfarsesc
Si in ciuda noastra parca,
Tot mai multe se ivesc.
Arzatori de nerabdare,
Inainte tot privim,
Sa ajungem mai degraba
La vreo tinta ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe si dureri,
Noi traim hraniti de visuri
Si-nsetati dupa placeri.
Multi copii voiosi se urca.
Cati in drum n-am intilnit,
Iar cate un batran coboara,
Trist si frant, sau istovit.
Vine-odata insa vremea,
Sa ne coboram si noi.
Ce n-am da atunci o clipa,
Sa ne-ntoarcem inapoi?
Dar pe cand, privind in urma,
Plangem timpul ce-a trecut,
Suna goarne VESNICIEI:
< *Am trait si n-am stiut* >

NISIP SI PIATRA

Este istoria a doi prieteni care, traversand desertul.
Intr-un anume moment al zilei s-au certat iar unul dintre prieteni l-a lovit peste fata pe celalalt.
Cel care a fost lovit peste fata, fara a spune vreun cuvant, scrie pe nisip:

« ASTAZI, CEL MAI BUN PRIETEN AL MEU M-A LOVIT PESTE FATA »

Ei isi urmeaza drumul pana ce gasesc o oaza si se hotarasc sa faca o baie.
Cel care a fost lovit peste fata, se impotmoleste in nisip miscator dar prietenul sau il salveaza.
Dupa ce ajunge la mal teafar si nevatamat, el scrijeleste intr-o piatra:

« ASTAZI, CEL MAI BUN PRIETEN AL MEU MI-A SALVAT VIATA. »

Cel care si-a lovit si salvat cel mai bun prieten il intreaba: «  Dupa ce te-am lovit, tu ai scris pe nisip iar acum, ai scris pe o piatra, de ce? »
Prietenul sau ii raspunde: «  atunci cand cineva te raneste va trebui ca tu sa-l scrii pe nisip astfel incat vantul sa-l stearga din memoria ta, dar atunci cand cineva face ceva bun pentru tine, tu trebuie sa-l scrii in piatra astfel incat vantul sa nu-l poata sterge in veci. »

INVATA SA-TI SCRII RANILE PE NISIP SI SA-TI GRAVEZI MULTUMIRILE IN PIATRĂ

Povestea ochilor

A fost odată o oarbă care se ura pe ea însăşi , din cauză că nu vedea.
Ea ura pe toată lumea, cu excepţia prietenului ei iubitor. El era întotdeauna gata să o ajute.
Într-o zi ea i-a spus lui: "Dacă aş putea să văd lumea, eu m-aş căsători cu tine."
Într-o zi cineva i-a donat o pereche de ochi. Când bandajele au fost luate jos, ea a putut să vadă totul, inclusiv pe prietenul ei.
El a întrebat-o: "Acuma, că tu poţi vedea lumea, te căsătoreşti cu mine?"
Fata s-a uitat la el şi a văzut că el este orb. Numai văzând ochii lui închişi, a şocat-o.
Ea nu se aştepta la asta.                                                
Gândul, că trebuie să se uite la ochii lui închişi toată viaţa ei, a făcut-o să-l refuze.
Prietenul ei a plecat şi a doua zi i-a scris o notă spunând:
"Să ai grijă de ochii tăi, draga mea, pentru că înainte să fie ai tăi, au fost ai mei!"


Aşa este şi cu mintea omenească care lucrează aproape întotdeauna când starea noastră se schimbă. Numai câţiva dintre noi ne reamintim cum viaţa noastră a fost înainte, şi cine a fost alături de noi în cele mai dureroase situaţii.
Viaţa este un cadou!
Astăzi, înainte să spui cuiva un cuvânt rău, gândeşte-te la cineva care nu poate să vorbească.
Înainte să spui că mâncarea nu este gustoasă, gândeşte-te la cineva care nu are ce să mănânce.
Astăzi, înainte să te plângi despre viaţă, gândeşte-te la cineva care a plecat de tânăr de pe acest pământ.
Înainte să te plângi de cineva că nu ţi-a curăţat casa sau nu a măturat-o, gândeşte-te la oamenii care trăiesc pe stradă.
Şi, când tu eşti obosit şi te plângi de serviciu, gândeşte-te la şomeri, la cei care ar dori să aibe un loc de muncă.
Şi, când gânduri depresive te doboară, pune un zâmbet pe faţă şi mulţumeşte-i lui Dumnezeu că eşti în viaţă!
Înainte să arăţi cu degetul şi să condamni pe cineva, adu-ţi aminte că nimeni dintre noi nu este fără păcat şi noi toţi trebuie să răspundem în faţa Creatorului nostru.